Joc si joaca
si m-as putea numi o fire visatoare, sau cu capul in nori. as putea oricand cauta epitet sau metafora intr-o raza de soare, gandind la copilarie sau evocand pasi de dans.
si vantul ar lua-o la goana sa-mi ciufuleasca parul iar soarele si-ar pierde privirea in fruntea-mi acoperita de riduri de expresie, caracteristice varstei. visand la ganduri aiurite si pierzandu-mi mintile in jocuri cu talc, intru intr-un joc pueril, apoi revin matura si ma prefac copil.
imi pierd mintile, incercand sa inteleg o lume ce nu ma caracterizeaza, dar le tin ascunse si le strecor adesea in amintirea-mi zilnica.
sunt din ce in ce mai confuza si ma cufund intr-o ambiguitate fara capat. ma joc adesea prin sertarele mintii, prafuite si foarte vechi; pastrate probabil superficial. si cel mai profund gand e cel al realitatii. sa fie realitatea in perspectiva mea, sau o realitate diferita? sau poate traim realitati paralele? sau poate traiesc ca o visatoare?
probabil e un joc absurd al vietii, o pasiune a unor maini jucause de a-ti intoarce mintile in toate sensurile. confuz, cel mai confuz, mai putin confuz... ma joc.
sa inteleg, intr-un final, ca realitatea mea si tot ce ma inconjoara e o joaca? ciudat, foarte ciudat. aproape absurd.
1 comentarii:
de ce oare ma astept ca fiecare propozitie sa rimeze ?:))
Trimiteți un comentariu