Un doi trei

Viata intotdeauna mi s'a parut un joc de leapsa, sau prinsa, sau cum s'ar zice in alte regiuni. Fugi, te impiedici, si mereu alergi dupa ceva. Ideea e ca de foarte putine ori stii cu adevarat dupa ce sa alergi. Si uneori te impiedici, si cazi, si'ti lovesti genunchii , si'ti umpli corpul de cicatrici. Dar nu regreti, pentru ca farmecul jocului e sa iti ramana mereu putere sa fii din nou leapsa, sa poti din nou sa alergi dupa altceva.
Cam asa'i si viata. Ciudat e ca asa e viata tuturor, si eu nu m'am considerat niciodata integrata in lumea asta "roz bombon", in care toti se multumesc a urmari un tipar stabilit de o putere mai presus de noi. Cu puterea asta mai presus de noi, e o alta poveste, care ma face din nou sa cred ca's putin mai ciudata..Putin :D Revenind la filosofarea asupra sensului vietii, observ ca fiecare lucru pe care il facem cand suntem adulti, l'am pornit cu mult inainte, in naivitatea si inocenta copilariei. Fiecare ideal e un participant la jocul de leapsa, fiecare masca pe care o purtam, e jocul ala de'mi ocupa o zi intreaga = de'a v'ati ascunselea, fiecare lovitura oferita altcuiva seamana cu jocul Ratele si vanatorii( joc care de altfel mi'a lasat doua semne considerabile:> ).
De multe ori imi spun ca sunt copil. si sunt, in ciuda "actelor mele de maturitate". Doar ca acum nu ma mai joc asa mult, nu ma mai ascund, ranesc mai putin, si poate cel mai important, nu mai particip la jocul de leapsa pentru ca am obosit sa'mi vindec genunchii dupa fiecare cazatura. In ciuda personalitatii mele distructive, n'am regretat nici cazaturile antecedente, doar ca mi'am invatat la timp lectia, si'am preferat sa imi protejez genunchii :)